Să tacă toţi şi toate.

Îmi doresc să se facă linişte, macar pentru câteva fracţiuni de secundă. Să nu mai bată vântul, să nu mai scârţâie scările, să nu se mai audă maşinile. Să nu respire nimeni.

Vreau să vad pustiul din mine. Să ascult tăcerea. Să încerc să-mi amintesc vocea ei.

Am obosit să aştept consolare de la cei de la care până nu demult cerşeam prietenie. Şi ştii care-i ironia? Că subconştientul meu tot pe Ea o caută, pentru un cuvânt de alinare, pentru un moment de tăcere vorbitoare şi singurătate sublimă în două.

Aş fi preferat de mii de ori să mă rănească, să-mi zică că nu vrea să mai fim prietene, că mă urăşte, să ţipe, să mă înjure, dar s-o ştiu vie.

Durerea mută, latentă care s-a născut odată cu moartea Ei, regretele care mă macină, amintirile care mă urmăresc, m-au secat de puteri, de vise, de lacrimi. Plecarea Ei în nefiinţă m-a făcut să conştientizez cât de egoistă am fost. Nu am simţit niciodată nevoia să lucrez la prietenia noastră, pentru că totul mi se părea atât de firesc încât orice contribuţie ar fi debalansat echilibrul si interactiunea noastra aproape telepatică. În schimb, depuneam mult efort ca să fiu pe placul şi să intru în graţia prietenilor noi. Mesaje scrise înainte de teste, teze, zile de naştere. Articole dedicate.  Ei nu i-au fost dedicate nici poezii, nici articole, nici mesaje profunde. Mă bazam pe ideea că ea ştie. Ştie că îi vreau binele, că-i doresc succese şi realizări frumoase, că mi-e dor, că-mi lipseşte, că o iubesc. Prezenţa şi suportul ei le-am luat ca pe un lucru cert, garantat. Şi, ştii cu ce am rămas? Cu prieteni puţini, de-mi ajung degete la o singură mână să-i număr. Puţini sunt cei care au jertvit cinci minute ca să-mi scrie că le pare rău şi să mă întrebe dacă pot să mă facă ceva pentru mine sau dacă vreau să vorbim sau dacă vreau să plângem împreună. Nu, nu m-aş fi simţit mai bine, dar măcar nu m-aş fi simţit atât de singură. Acestor persoane le mulţumesc. Pentru că m-au ajutat să păşesc înainte, m-au învăţat să respir din nou, să zâmbesc din nou, să conştientizez că trebuie să învăţ să trăiesc cu absenţa ei fizică. Pentru  ca va avea, cu certitudine, mereu un loc în inima şi gindurile mele.

Acum, nu mai am nevoie de scuze întârziate, de păreri de rău, de ajutor cu termenul expirat, de gânduri răsuflate sau cuvinte goale. Nu v-a păsat. Şi nu mai e nimic de spus. Să taceţi şi acum aşa cum aţi tăcut atunci.

Să tacă şi avioanele şi maşinile şi distanţa.

Azi se împlinesc două săptămâni de cînd nu mai e.

Azi, e tăcere.

noiembrie 13, 2010. Personal.